Osiris. Renașterea, refacerea vieții, continuitatea și ciclicitatea existenței, toate sunt apanaje ale micului animal, universal recunoscut ca fiind timid, retras, rapid și cu o rată de reproducere uimitoare, iepurele reprezintă puterea nesfârșită de a relua viața oricând, în condiții oricât de vitrege și de oricâte ori se impune. Egiptenii îl asociau pe marele Osiris aparent plăpândului rozător în virtutea capacității sale de revenire din întunericul absolut, de revenire ca deținător de meșteșug și elixir al renașterii. Pentru mayași iepurele contribuia în mod mult mai concret, fiind cel care a făcut omenirii darul scrierii. Chinezii îl plasau în înalturi celeste, pe lună, trăind în monotonia măcinării orezului, frământând continuu esențele vieții, creând și recreând alchimia ființării.
Element important al zodiacului, iepurele este simbol selenar, ascuns în lumini indirecte dar puternic și prolific. 400 de zei-iepuri menționau aztecii, sugerând cu perfectă claritate abilitățile naturale de perpetuare ale acestuia. În cultura aztecă iepurele avea rolul activ de păstrător al timpului, veghind asupra succedării anotimpurilor, a timpului însuși. Accepțiunea taoistă îi încredințează nemurirea, iepurele fiind cel care prepară băutura nemuririi, elixirul suprem.
Romanii, care au contribuit enorm la răspândirea iepurilor, îl încredințau Afroditei, ca simbol viu al fertilității. Pentru indienii apache mimbreños (localizați în SV actualului stat Mexic) iepurele reprezenta luna constant devorată de un vultur. Gradul de devorare corespundea fazelor lunii. Considerat un Prometeu animal, amerindienii îl privesc drept eroul care a furat focul din mâinile soarelui și l-a oferit omenirii. Lumină în întunecime, renaștere și revenire, acestea sunt miturile care apasă pe umerii simpaticilor blănoși, nici unde vorbindu-se despre fericirea ori bunăstarea lor.
Pradă mai mult sau mai puțin ușoară pentru o vastă gamă de vânători, iepurele trebuie să se apere și să eludeze coioți, feline, bufnițe, lupi, șerpi, vulturi, șoimi și oameni. Fără a avea un trai facil, el rezistă și rămâne în bestiarul selenar, alături de petele Lunei, de apele regeneratoare și fecunde ale lumii. Cel mai periculos vânător este desigur omul. Însă, omul este cel și care poate să-i asigure confort și siguranță pe parcursul vieții sale efemere.
Regiunea de primă origine istoric documentată a fost Asia, de unde a migrat spre și în Europa. Descoperiți de către fenicieni în timpul migrațiilor în Peninsula Iberică, iepurii au fost inițial asociați mamiferelor existente în Fenicia cărora se asemănau – mici pachiderme (de dimensiunile marmotelor) care purtau denumirea daman(i) în limba feniciană. Teritoriul damanilor iberici este în prezent Spania, iar vestigiile stabilesc atestarea propriu-zisă a iepurilor în jurul anului 1100 Î.C. Răspândirea iepurilor în restul Europei o datorăm romanilor, deși nici aceștia nu au privit leporidele ca având potențial agro-economic.
Viețuind aproape de om dintotdeauna, iepurele a fost târziu domesticit, beneficiind mult timp de libertate și independență, constituind însă adesea prânzul sau cina oamenilor celor dintâi. Se organizau vânători și se apela în general la rase particulare de câini, totul fiind specializat și atent organizat. Iepurii constituiau fel principal la multe ospețe domnești, regești ori aristocratice.
Iepurii nu au captat atenția de la bun început în domeniul zootehniei. Abia în Evul Mediu au fost domesticiți și incluși în sisteme, planuri și strategii de creștere. Departe de a constitui un handicap, acest fapt a avantajat specia – iepurele sălbatic și-a păstrat de-a lungul multor ani caracteristicile și proprietățile nealterate de intervenția și intruziunea omului. Din momentul în care a devenit element de cultură intensivă, și-a diminuat rezistența la boli și parte din abilități s-au atrofiat într-o oarecare măsură. Exploatarea inclusiv pentru obținerea de noi specii și subspecii a contribuit de asemenea la modificări genetice și la o evoluție influențată prin încrucișări stabilite, experimentale de multe ori și ieșite din sfera naturalului, deși bazate pe studii atent documentate.
Ceea ce în prezent denumim iepure de casă [Oryctolagus cuniculus domesticus] este de fapt Lepus Cuniculus domesticit. Lepus Cuniculus este mamiferul leporid sălbatic, fie de vizuină, fie de pădure, crescut și supravegheat în Evul Mediu de clerul anumitor mânăstiri franceze în garenele special amenajate în acest scop, respectiv în libertatea restrictivă a unui spațiu închis împădurit ori ierbos. Odată domesticit, iepurele de vizuină (de „garenă”) a pătruns în întreaga lume, în toate civilizațiile.
Este cunoscut sub varii denumiri, printre care iepure de pădure, iepure vulgar, iepure comun și iepure european. Denumirea sa științifică are două coordonate de bază: origine greacă (orkutês = vizuină + lagôs = iepure sălbatic) și origine latină (cuniculus / konnikolos = iepure); iar denumirea generală, populară de iepure în limba română este tributară latinei (lepus). Pe teritorul tării noastre iepurele a fost cooptat propriu-zis în zootehnie drept urmare a celui de-al doilea război mondial, drept o consecință impusă și necesară de sărăcirea și distrugerea masivă de la acea dată.
Economia modelului stalinist cerea noi surse de hrană și venit, creșterea animalelor fiind profund afectată de diminuarea culturilor agricole, deci a furajelor, adăugând creșterii anterioare a ovinelor, cabalinelor, porcinelor, bovinelor, caprinelor și păsărilor pe cea a leporidelor, pentru carne, piele și blană. A fost încurajată inițial creșterea iepurilor în cadrul gospodăriilor proprii pentru uzul casnic, iar mai apoi a fost inclusă în cultivarea extensivă de stat (cooperative agricole de producție) și în cele din urmă în sectorul privat.
Mitul care promitea fertilitate excesivă s-a dovedit a fi realitate. Iepurii de casă se înmulțesc mult mai ușor și mai frecvent decât alte animale (în condiții naturale o femelă poate avea până la 5 nașteri pe an, 6 pui / fătare, perioada de gestație fiind de 4 săptămâni), iar condițiile necesare bunei gestionări a creșterii iepurilor nu sunt atât de pretențioase ori de costisitoare comparativ cu alte produse de zootehnie. Atenția acordată câtorva detalii esențiale asigură o afacere de succes.